Care-i treaba cu dansul contemporan?

Timișoara în mișcare, atelier organizat săptămâna trecută, s-a încheiat sâmbătă cu un performance stradal, în cartierul Iosefin. Timp de cinci zile, trei pasionați de dans contemporan, un coregraf, o fotografă și o jurnalistă (eu) au luat la pas străzile cartierului și au încercat să descopere, după caz, felul în care se pot conecta prin dans cu oamenii și spațiile, felul în care poți captura cele mai sugestive imagini și felul în care oamenii din jur se raportează la ce văd. Ce am aflat e că totul ține de perspectivă. Citiți mai multe în următorul material.  

Dansul contemporan s-a născut în Europa și Statele Unite la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, având la bază dansul modern și postmodern. Acest stil continuă ceea ce a început danul modern, și anume punerea în scenă a unor expresii trupești care includ din când în când și momente de actorie, principalul scop fiind depășirea genurilor și formelor de dans convenționale în beneficiul unei forme artistice expresive scenice.

De asemenea, rolul dansatorului este unul diferit, fiind propriul său coregraf, rămas cu o libertate stilistică și creativă deplină. Întreaga reprezentație și crearea coregrafiei se bazează pe acțiunea de improvizație, formând un performance creativ și unic.

În România, dansul contemporan a apărut după Revoluție, existând chiar din anii 1990 două instituții ale statutului, dar și un grup independent. Legimitatea însă, a primit-o de abia în 2004, când s-a înființat Centrul Național al Dansului din București. La acest demers a jucat un rol important și Cosmin Manolescu, coregraf și performer. Din 1997, Cosmin s-a implicat în dezvoltarea dansului contemporan în țara noastră prin diverse proiecte culturale în zona dansului, rezidențe artistice, ateliere sau schimbări la nivel legislativ.

Spectacolele și proiectele sale, aflate la granița dintre performance, dans și happening, au fost prezentate la București, Genova, New York, Paris, Lyon, Roma, Dublin, Porto, Amsterdam, Lisabona, Beirut sau Riga, fiind premiate la diverse festivaluri naționale și internaționale. El crede cu tărie că dansul contemporan este o formă de artă care poate schimba în mod pozitiv viața oamenilor, indiferent de vârstă, sex sau de identitate. Este inițiator și membru co-fondator al colectivului AREAL | spațiu pentru dezvoltare coregrafică, iar în prezent este interesat de proiecte experimentale care leagă corpul de oraș, peisaj și natură.

Având în vedere aceste interese, a organizat atelierul urban participativ Timișoara în mișcare, care s-a desfășurat în perioada 6-10 septembrie, în cartierul Iosefin. De-a lungul zilelor de atelier, participanții s-au conectat, prin dans, cu arhitectura cartierului, (re)descoperind spații urbane, dar au creat și legături cu oamenii din Piața Iosefin și din cartier. La acest laborator au participat Eliza Cheșa, Livia Mateiaș, Sebastian Teodorovici, Cosmin Manolescu și Bianca Nicu, în calitate de fotograf.

Laboratorul este organizat în cadrul D.A.N.S.™, o platformă colectivă de dans pentru Timișoara, dezvoltat în parteneriat de Indie Box, AREAL spațiu pentru dezvoltare coregrafică și Concentric Projects și finanțat de Municipiul Timișoara prin Centrul de Proiecte Timișoara.

În cele ce urmează, vă voi povesti cum s-au desfășurat cele 5 zile, după ce am observat activitatea dansatorilor și interacțiunea acestora cu oamenii din cartier, dar și după ce am povestit puțin cu ei, pentru a vedea ce perspectivă au în ceea ce privește realizarea atelierului.

Ziua 1 - marți, 6 septembrie

Primele trei zile s-au desfășurat atât într-o sală de dans de la Fundația Județeană pentru Tineret Timiș (FITT), cât și luând pulsul cartierului pentru vreo două ore. Ziua de vineri și cea de sâmbătă au debutat pe malul Begăi, cu o cafea și biscuiți cu ciocolată la cafeneaua Narativ, urmată de performance-uri individuale până în fața Pieței Iosefin.

Desfășurarea mixtă a primelor zile a fost realizată pentru ca participanții să se obișnuiască unii cu alții și pentru a construi niște strategii pe care să le transpună din studio în spațiul public. Cosmin le-a spus că e important să observe – să urmărească oamenii și locurile spre care vor să meargă, pentru că unii oameni vor fi deschiși, iar alții vor fi poate împotriva lor. Să nu forțeze. Sunt sfaturi care au fost repetate în fiecare zi.

Apoi, așezați în cerc, am început să ne prezentăm, fiecare dintre noi punând câte o întrebare altui participant. Cosmin l-a întrebat pe Sebastian de ce a decis să participe, iar el a spus că oamenii nu sunt atât de deschiși la dansul contemporan, motiv pentru care vrea să se implice în dezvoltarea dansului contemporan în oraș.

În viața de zi cu zi, Sebastian Teodorovici spune despre el că „sunt simplu. Dansez, nu contează unde și când, de la sălile de curs până la micile mișcări ale mâinilor pe volan, când aud o piesă bună. Când nu dansez, îmi găsesc ocupație rapid: desenez, cânt – chiar dacă e un chin pentru ascultători – gătesc și petrec timpul cu prietenii. Sunt mereu în căutare de experiențe noi, lucru ce-mi permite să fiu activ în mai multe planuri. Așa am descoperit și acest atelier, la care m-am înscris deoarece vreau sa ajut la dezvoltarea dansului contemporan în Timișoara, aducând totodată o pată de culoare într-un cartier gri”.

Am trecut apoi la Livia, care ne-a spus mai multe despre ea. Pentru că știu că e implicată în proiecte frumoase, i-am scris și eu ulterior pentru a o ruga să-mi povestească cu ce se ocupă. Livia Mateiaș este artistă vizuală și, împreună cu soțul ei, Marius Jurca, se ocupă de studioul de artă și design artouching. Organizează ateliere creative și alte activități prin care implică publicul și creează comunități creative. (anul trecut a organizat proiectul Podul de Poveste, lângă Uzina de Apă, iar în acest an urmează să dezvolte proiectul Arta în comunitate). De asemenea, organizează expoziții și evenimente dedicate artei digitale în platforma Digital:Canvas.

„Implicarea mea în dans se datorează întâlnirii cu Cosmin Manolescu anul trecut, la laboratorul de dans contemporan Intersecții intime, la Bucuresti. Tot anul trecut am fost într-o rezidență de dans contemporan în Portugalia, unde împreună cu Manuela Marchiș și Alina Tofan am creat performance-ul Re_Embodiment / Angel's Path, pe care l-am susținut atât în Portugalia la AgitLab, Agueda, cât și în Timișoara, la Stațiunea Tinerilor Naturaliști. Astfel, interesul meu pentru dans contemporan a crescut foarte mult în ultimul an și mă bucur de fiecare oportunitate prin care pot să dezvolt această latură creativă”.

Eliza Cheșa este studentă în anul II în cadrul Facultății de Arhitectură și Urbanism din Timișoara și este curioasă să învețe lucruri noi din diferitele forme ale artei, culturii și ale mișcărilor corpului uman. Vrea ca acestea să o facă să-și potolească setea de cunoaștere.

Din întrebarea pe care eu i-am pus-o Biancăi Nicu (ce crede că va surprinde prin obiectivul aparatului foto), s-a născut o discuție interesantă: ea crede că trebuie să ofere ca să primească ceva în schimb. S-au întrebat cum îi pot face pe oameni să zâmbească, acesta fiind unul dintre scopuri. De asemenea, alte scopuri au fost de a-i apropia pe oameni de dans și scopul de a construi ceva cu orașul și cu oamenii.

După această sesiune introductivă, au început să se încălzească. Au făcut un cerc, s-au ținut de mâini și au închis ochii, conectându-se cu spațiul și cu persoanele din jurul lor. Apoi au realizat de mai multe ori mișcarea de val, menită să umple spațiul și să încălzească umerii. Au continuat cu acțiunile leader-ului: pe rând, fiecare ajunge să inițieze niște mișcări pe care ceilalți le preiau. Mi se pare că au reușit să se sincronizeze și să se conecteze foarte bine încă din prima zi.

Cosmin le-a povestit că se pot folosit și de activarea obiectelor, cum orice poate să devină sursă de interacțiune: „e foarte simplu, atenția e foarte importantă. E important și să ne bucurăm de experiență”. Au încheiat în sală cu dansul inimii (simți pulsul cuiva, așteaptă în liniște câteva secunde, iar ritmul de la bătaie se metamorfozează în mișcare) și cu câteva strategii pe care le pot aplica în pe străzile cartierului: pot folosi mișcările liderului sau ale dragonului (un lanț uman), dar se pot folosi și de vitrine, oglinzi, soare sau umbre. 

Prima zi pe teren a început de la un bar de lângă autogară. Au purtat o scurtă discuție și domnul spunea că e destul de supărat, că nu-i merge afacerea și că foarte mulți vin să cerșească acolo. Era cam mohorât, dar a părut deschis când i-am povestit ce facem. După ce am consumat ceva, am plecat mai departe și am promis că vom reveni. Tineți-l minte pe acest domn, pentru a vedea cum i-am înveselit (cel puțin) 5 minute în fiecare zi.

Pentru oamenii cu care ne-am întâlnit în prima zi, probabil a fost un șoc. Era după-amiază și piața goală. Câțiva vânzători își închideau tarabele. În timp ce dansatorii făceau turul pieței, un domn a venit la un altul și i-a spus, râzând: „stați drepți, că vin și la voi!” Cei de acolo s-au amuzat, unora le-am explicat eu că dansează, după ce m-au întrebat ce filmam. Echipa a cumpărat vinete, cu care au dansat.

Când am ieșit din piață, dansatorii erau în rondoul senului giratoriu din față. Eu am rămas pe trotuar, iar pe lângă mine au trecut doi bărbați de până în 30 de ani. Unul i-a spus altuia: „sunt surdomuți, se salută între ei”. De la etajul unui bloc i-a văzut alt tânăr, care și-a chemat și alți trei-patru prieteni. Nu aveau loc să-i vadă, fereastra era prea mică. După puțin timp, a trecut o doamnă ofensată de faptul că Bianca o filmase și pe ea în timp ce trecea pe lângă dansatori.

Au intrat într-o patiserie din care m-am dus să cumpăr ceva după ce au ieșit. Eram curioasă de reacții, fiind un spațiu atât de mic. Una dintre doamne o trăgea la rost pe cealaltă când am intrat, supărată că nu a chemat-o mai repede. I-am spus că mai trec și mâine, că sunt dansatori. Mi-a spus: „și fiică-mea e dansatoare, trebuia să o trimit cu ei. Și nu e rău, mai face lumea să se destindă, nu doar din aia cu alba-neagra”.

O fată a ieșit dintr-o curte și a zâmbit când i-a văzut. O doamnă i-a pozat. Altă doamnă m-a întrebat ce fac, i-am răspuns că dansează și mi-a zis: „așa m-am gândit și eu, că e un dans mai nou. Am văzut-o pe una și pe pod tot așa”. Finalul primei zile s-a întâmplat pe Podul Ștefan cel Mare, unde erau două mașini la semafor, o mașină mică și o dubiță. Cel din mașina mică: „tu știi ce fac ăștia?”. Cel din dubiță a răspuns calm, ca și cum ar fi silabisit: „Teatru pe stradă”. Apusul a fost și el pe măsura conversației.

Ziua 2 - miercuri, 7 septembrie

Ziua a doua a început cu o sesiune de feedback legat de ce li s-a părut interesant în ziua precedentă. Și-au propus obiectivul de a crea o conexiune și de a-i face pe oameni să intre în joc, să construiască ceva, să se împrietenească cu cartierul. Au considerat și că e nevoie de mai multe momente în care să fie statici, element pe care l-au folosit mai mult în zilele ce au urmat.   

La încălzire, și-au scuturat mâinile și picioarele ca și cum ar fi alungat ceva rău, le-au întins bine și au început să exerseze unele elemente naturale. Ușor-ușor, s-au transformat în păsări: fluture, barză, lebădă sau vultur. Mi-a plăcut mult faptul că au interacționat cu mine, în special momentul în care Sebastian și-a pus aripile (palmele) pe mâna mea. Tot în zona elementelor naturale a fost și ideea unui copac, pe care au explorat-o: un copac mic care crește, unul lovit de fulger sau altul fără frunze. Și-au îmbrăcat apoi costumele colorate, au reluat câteva mișcări și au ieșit în stradă.

Mergând de dimineață, pe teren era destul de populat. În piață o doamnă îi spunea unui domn, căruia i s-a adresat drept „Pătru”, că fac așa pentru că îi dor măselele și îi recomanda să meargă să danseze și el, pentru că „au și muzică”. Când doi clienți s-au oprit pentru că au văzut-o pe Bianca cum filmează, o vânzătoare le-a spus că „puteți să treceți, că nu e ProTV!”. Apoi i-a spus Biancăi să le arate și lor ce o să iasă.

Puțin mai departe de locul unde dansau, două doamne se întrebau dacă sunt cu colinda și dacă le-a dat cineva bani. Una dintre ele a spus că trage și ea niște iegări și dansează. Spre ieșire, un vânzător a strigat către altul „să nu te apuce gărgăunii și pe tine, ai grijă!”. O doamnă a adăugat că le-o fi foame.

Spre deosebire de prima zi, în care am explicat trecătorilor ce se întâmplă, dacă mă întrebau, în a doua zi am încercat să mă prefac la fel de surprinsă ca ei. Drept dovadă, când eram aproape de final, un domn dintr-o mașină mă întreabă: „ce nebuni îs ăia, doamnă?”. Mă încrunt, mijesc ochii și spun „nu știu!”. El îmi răspunde: „dacă sunt doi nebuni, trebuie să fie și două nebune.” Zâmbesc forțat, plec și îi urez o zi frumoasă. Ce-o fi vrut autorul să spună?  

Ziua 3 - joi, 8 septembrie

Ziua a treia au început-o vorbind despre ce nu a funcționat. Eliza a spus că i se pare greu să stabilești o legătură cu oamenii. Au convenit că una dintre strategii ar putea fi să devină clienți. Cosmin le-a mai spus că și-ar dori ca ei să-și găsească niște locuri unde să se așeze, să se uite la locuri sau la clădiri și să vadă unde li se potrivește corpul. Tema zilei este ca ceea ce fac în studio, să reușească să transpună și în teren. Iar dacă primesc hate, să continue, pentru că vorbele urâte vin la pachet cu experiența.

Au început încălzirea, au explorat aerul cu mâinile și au repetat ce au făcut zilele trecute: acțiunile liderului, dansul inimii cu o sticlă sau improvizațiile cu păsările și copacul. Printre mișcări am auzit și sfaturile zilei: că sunt foarte importante interacțiunile și menținerea privirii, că ar trebui să aibă mai multă răbdare să stea pe mișcări, să nu se ducă în același timp în direcția unui om și chiar dacă sunt atipici, oricine are (ne)voie să se bucure de dans.

Mi-am dorit să aflu și cum văd ei lucrurile, cum arată perspectiva dansatorilor legat de ce se întâmplă în jurul lor, motiv pentru care în cea de-a treia zi nu i-am însoțit pe teren.  Livia mi-a spus că față de ziua precedentă, lumea fusese mai deschisă. „Unii au și dansat. M-am întâlnit și cu o cunoștință și am dansat cu varza la ea la tarabă. Am început fiecare cu 5 minute solo și apoi ne-am reunit ca grup. Îmi place tare mult abordarea lui Cosmin. În minutele solo m-am simțit bine, chiar confortabilă. Eu am pornit de la bar, unde era și domnul și doamna, pe care i-am întrebat dacă primesc cu dansul. Domnul a zis daa, că ne-a așteptat și ieri, dar doamna a fost puțin mai reticentă și a plecat undeva în spate. Când am plecat, ne-a transmis domnul că probabil doamna a fost puțin geloasă. Per ansamblu, a fost ok, sper că nu am supărat-o prea tare”.  

Sebastian a rămas în minte cu momentul în care i-au cântat unei doamne în piață la mulți ani. Le spusese că e ziua ei, după ce le-a urat o zi bună. Spune că doamna era foarte încântată și era cu lacrimi în ochi. Apoi, fetele și cu el s-au întâlnit cu un domn care era destul de sceptic în legătură cu mișcările lor. I-au explicat ce se întâmplă, însă devenea din ce în ce mai reticent. Până când i-au spus că promovează Timișoara Capitala Culturală Europeană.

„Atunci le-a luat în brațe pe fete, le-a pupat și mie mi-a strâns mâna, urându-ne noroc și sănătate. Am încheiat cu o convorbire cu un grup de bărbați, care erau destul de supărați pe modul nostru de mișcare. Doar eu am participat la conversație. Mi-au reproșat că suntem de la primărie, că pe asta se duc banii publici, că lor le-am stricat ziua cu acest dans, nu le-am făcut-o mai bună. Dar până la urmă am zâmbit și am continuat. În timp ce eram în piață, o doamnă ne-a văzut dansând, era foarte încântată și a venit să mă întrebe că dacă plasa lui Cosmin este pentru a colecta bani și a început să caute să ne dea ceva.”

Ziua 4 - vineri, 9 septembrie

Cea de-a patra zi a început la cafeneaua Narativ și a continuat cu performance-uri individuale până la rondoul din fața Pieței Iosefin. Acolo m-am întâlnit cu două doamne care m-au întrebat ce fac ei. Le-am răspuns că dansează. Una dintre ele mi-a spus că ea credea că sunt bolnavi, dar pare că nu sunt. I-am răspuns că nu sunt, au muzică în urechi. Când am intrat în piață, veniseră și doi polițiști la cumpărături. Mai mulți vânzători erau revoltați de faptul că dansatorii apăruseră iar, că devenise obositor și le-au cerut să-i scoată afară, însă unul dintre polițiști le-a răspuns: „lasă-i să se exprime!”

Un domn i-a făcut o inimă din mâini Elizei și i-a trimis o bezea. Ea i-a întors gestul. O doamnă a întrebat ce fac acolo, pentru că ea nu înțelege ce e asta. La etaj, un băiat tânăr care vindea „la cămara lui Ghiță” a zâmbit cu ochi luminoși (poate era chiar Ghiță). Lângă, era o doamnă care se uita încruntată. „Ghiță” a aplaudat.

Când am ieșit din piață, am făcut o scurtă pauza la Josefin Pub, cu al cărui proprietar s-au împrietenit cu o zi înainte și care a deschis în acele zile special pentru noi în prima parte a zilei.

În drumul nostru spre Turnul de Apă, domnul de la barul nostru de suflet a fost foarte încântat, s-a luminat la față când ne-a văzut și a chemat-o și pe vecina lui de la carne să ne vadă. Când au ajuns la turn, niște muncitori tăiau iarba de pe mal, scenă pe care au folosit-o să se mai distreze puțin, aruncând în sus frunzele. Finalul zilei ne-a adus pe toți pe un ponton vis a vis de turn, unde am suferit de cald în pelerina mea de ploaie.

Ziua 5 - sâmbătă, 10 septembrie

Ultima zi, cea a performance-ului final, a debutat – sau cel puțin pentru mine – cu mai puțină energie la start, dar pe care am recuperat-o pe parcurs. Când am ajuns eu la Narativ, ei deja se încălzeau. Am pornit în urma Liviei, împreună cu Bianca, și am ajuns cu toții la rondoul din fața pieței. Acolo lumea mi s-a părut mult mai deschisă decât ce văzusem până atunci. Au pozat, au stat mai mult să-i privească, au zâmbit. S-o fi dus vestea.

La intrarea în piață au dansat cu o femeie și cu un bărbat, despre care trebuie să spun că se cunoșteau cu Cosmin. Au reușit însă să lege și câteva legături (putem spune că și-au îndeplinit într-o oarecare măsură scopul) cu cei din piață, cu care au dansat și care s-au distrat. O parte.

În altă parte, un bărbat de 35-40 de ani, a spus: „sunteți irecuperabili, gata!”. Mai târziu a adăugat „nu mai aveți nevoie de adepți?”. Doamna de lângă el l-a întrebat dacă nu se înscrie. El a spus că „Costel e înscris.” (probabil se referea la cel cu care interacționaseră cu puțin timp înainte, același domn cu inima și bezeaua).  

Puțin mai încolo, un puști de liceu a spus părinților (cred) că „au venit ăia de dansează pe aici. Da’ ce fac?”. Un bătrân care trecea pe acolo bombănea că „tineretul ăsta vrea să schimbe lumea, dar parcă-s bătuți în cap”.

Când am urcat „la cămara lui Ghiță”, tânărul ne-a așteptat, s-a oferit să „ne pună” o jiană sau o învârtită și a poftit-o pe o colegă, Mihaela, să ia parte din spectacol. Când am coborât, Livia a primit un covrig de la cineva din piață, cu care s-a jucat în dreptul inimii. Tot cam pe atunci, ni s-au alăturat o familie cu o fetiță și un cățel, care ne-au urmat entuziasmați până aproape de final.

După ce am coborât la Josefin Pub și ne-am reluat drumul către pontonul de pe malul Begăi care ne era punct final, am auzit două doamne în fața pieței că apreciau activitatea dansatorilor: „te relaxează, te ajută să uiți de stres.” Sunt aceleași două femei de la care Eliza a cumpărat pătrunjel în primele zile, cărora le-au dat câte o floare și care se bucurau de fiecare dată când apăream.

Când am ajuns la bar, o doamnă care era lângă o mașină le-a spus „sunteți geniali, copii!”. Domnul nostru mai abătut din prima zi s-a luminat când i-a văzut, i-a filmat când au dansat în bar și a rămas cu un zâmbet mare pe față. La final, pe ponton, Cosmin i-a dăruit unei fete aflate acolo din întâmplare o mimoză cumpărată din piață. Am rămas acolo pentru a povesti cum ne-am simțit, împreună cu cei care ne-au urmat, și ne-am bucurat ce am reușit – cu toții – să facem în aceste zile.

Cu ce rămânem?

I-am întrebat întâi pe ei ce simt că au descoperit în aceste zile. Livia mi-a spus că are curajul de a dansa pe stradă, pentru că nu a mai făcut asta până acum. „Mi se pare foarte faină interacțiunea cu oamenii pe stradă, e foarte directă și spontană. Proiectul Timișoara în mișcare mi s-a părut deosebit de interesant, deoarece implică mult publicul și mie îmi place în mod deosebit interacțiunea cu oamenii și implicarea în societate. Îmi place să fac oamenii să zâmbească, să fie fericiți și liberi, și cred că prin artă și dans putem aduce bucurie in viețile oamenilor”.

Sebastian mi-a spus că îi place să exploreze și că a căutat constant să își satisfacă setea de cunoaștere, încercând lucruri noi și diverse. „Atelierul îmi oferă astfel ocazia de a aborda un concept nou în dansul meu, și anume jocul cu spațiul într-un cadru străin (dansul pe strada). Interacțiunea cu fetele și cu Cosmin e un proces care a evoluat interesant. Cu siguranță suntem mai de impact când performam ca un grup, stârnind reacții mai pozitive din partea publicului. Cât despre interacțiunea cu oamenii pe care îi întâlnim, pot spune că fiecare zi a reprezentat o nouă provocare. Reacțiile au fost diverse, de la confuzie și reticență, până la zâmbete și lacrimi de bucurie. Fiind prima dată când performez într-un astfel de context, am învățat să mă adaptez treptat mediului și modului de lucru, ieșind astfel din zona mea de confort”.

Eliza spune că „s-a lăsat cu zâmbete, păreri de bine și legume cumpărate. Acest tip de performance poate fi o tehnică de închegare a unei comunități, pentru că noi căutam mai degrabă interacțiune, mai mult decât să fim priviți. Pot spune că experiența mi-a crescut imunitatea la judecățile oamenilor din jur. Am învățat că atunci când simți frică, e bine să te pui față în față cu ea, pentru că acesta e felul în care înveți și crești.  

Echipa mi-a fost dragă încă de la început. Ne-am adaptat și pliat rapid unul pe altul, am simțit din partea tuturor deschidere și entuziasm, începând de la coregraful Cosmin, al cărui playlist muzical coincidea cu ritmul meu interior, cât și ceilalți colegi de echipă, Livia și Sebastian, care sunt foarte expresivi în dans. Ne-am completat unul pe altul, până la urmă despre asta este vorba – oneness.

Dansul contemporan pentru mine e manifest intim, vulnerabilitate, fluiditate, libertate, cooperare, interacțiune, autenticitate, conectare, poveste. Pentru că dansul îmi acoperă așa multe concepte, îmi vine natural să caut oportunități prin care să creez prin dans, să caut dialog prin mișcare, iar ce am creat împreună cu Livia, Cosmin, și Sebastian zilele acestea a însemnat pentru mine un pas în față. Rămân cu mare bucurie și mulțumire; sper că am reușit să o pasăm și prin cartierul Iosefin”.

Cu ce rămân eu? Ei bine, de când s-a terminat mă gândesc la impactul dansului pe termen lung în cartierul Iosefin. Am bucurat unele fețe, pe altele nu am reușit să le schimbăm, am aflat de unde cumpărăm varză, porumb și vinete bune, știm ce pub cool e în cartier, știm alt bar unde plătim nu doar o consumație bună, ci și o experiență și am aflat unde sunt langoși foarte buni și am în plan să revin. Dar cât a contat, nu știu.

Am văzut în Iosefin o comunitate pe care o găsesc în orașele mici sau la sat. Lumea care se știe cu toată lumea, se salută între ei pe stradă, folosindu-și prenumele, fac glume foarte puțin amuzante, dar ei râd la ele, pentru că e ce știu ei despre amuzament, se apără și se tachinează între ei, se susțin și nu lasă ca cineva – în acest caz, „nebunii colorați” – să vină să le strice energiile create cu atât de mult efort. Sau dacă fac asta, o fac foarte puțin, doar pentru a avea o bucurie de câteva minute.

Pe de-o parte, sunt bucuroasă de cum au evoluat dansatorii, subiecții mei, de cum au evoluat în relația lor de echipă și de cum au evoluat în interacțiunile cu cartierul, iar pe de altă parte sunt curioasă de cum continuă lumea după noi. Dacă e mai bună. Dacă e neschimbată. Dacă e mai bogată. Dacă deja ne-au uitat, căci viața acolo, ați citit și voi mai sus cum e. Probabil că tot ce-mi rămâne să fac este să întreb, atunci când mă duc după langoși calzi.

*Toate fotografiile sunt realizate de Bianca Nicu