„Love yourself, pentru că dacă nu te iubești pe tine, cum poți iubi pe altcineva la rândul tău?”

Alex Miclea este activist pentru drepturile LGBTQIA+ și co-fondator al asociației eQuiVox Timișoara. Spune despre el că e o persoană non-binară, care trăiește ca orice om normal, că e prietenos și iubește să ajute oamenii și comunitatea, în special pe cei defavorizați și cei tineri. 

Am vorbit cu Alex despre primul Pride din Timișoara, despre cum a tratat presa evenimentele organizate în cadrul mișcării, dar și despre ce înseamnă și care sunt urmările pe care le aduce respingerea de către Parlamentul României a uneia dintre propunerile legislative privind reglementarea parteneriatul civil ca formă de protecție pentru familiile din comunitatea LGBTQIA+ (la sfârșitul lunii septembrie). 

Spune-mi cum a apărut eQuiVox. 

M-am mutat în Timișoara acum vreo 3 ani și când am venit prima dată din Marea Britanie aici nu exista termenul de comunitate pentru minoritatea LGBTQI+. Am găsit niște omuleți cu care am început să interacționez, să ne împrietenim și ulterior am vrut să reluăm o asociație veche, fondată prin anii 2000, dar nu s-a putut. Așa că am fondat un grup vocațional, la început, care se numește eQuiVox. Între timp a devenit asociație, suntem ONG cu toate la zi, și am început să lucrăm. 

Proiectele sunt în special pentru minoritatea LGBTQI+ de aici, din Timișoara. Colaborăm și cu Accept, cu Identity Education și cu MozaiQ, cu Cluj Pride, cu toată lumea.  Noi targetăm legislativ și ajutăm uman. Încercăm să ajutăm oamenii defavorizați în situații speciale și din exteriorul comunității - femei vulnerabile, comunitatea rromă, cei fără adăposturi. 

sursă foto: Tommi Jitaru

Știu că tu ai făcut parte și din organizarea primului Pride din Timișoara din 2019. Care au fost reacțiile de după eveniment? 

Huh! What a ride! A început prin implicarea noastră, am fost co-fondatori la primul Pride Week din Timișoara, făcut în colaborare cu Identity Education. Eu am făcut parte și dintr-un alt proiect, cu un fost coleg din asociație, de la Arte și Design. S-a făcut prima lucrare, să-i spun așa, de drag. A fost făcută de la zero pe mine și am apărut în prima zi din Pride într-un atelier de artă, unde, la intrare, erau pozele din acel shooting cu mine. Au fost preluate de anumiți indivizi și purtate prin media. În acel moment, liniștea mea a dispărut. 

Am fost târât prin toate ziarele, în toate felurile, am fost huiduit și urmărit pe stradă. Urmările au fost un burnout, m-am închis timp de o lună de zile în casă, mi-era frică pentru viața mea. Dar simt că prin această publicitate negativă pe care mi-au făcut-o ei mie și respectiv comunității din Timișoara, a reieșit o mișcare foarte mare fără de care nu cred că eram aici unde suntem astăzi. Eu zic că, profesional, urmările sunt bune și productive. 

În afară de acest eveniment specific despre care tocmai mi-ai povestit, cam cum tratează presa evenimentele pe care voi le desfășurați? 

Ți-aduci aminte când eram copii și eram foarte entuziasmați că vine circul în oraș? Cam așa fac ei cu noi, a venit circul în oraș, din nou sunt aici! 

Am citit, apropo de primul Pride, mai multe titluri. Unele care sunt ok, unele care nu sunt ok. De exemplu, mi-a atras atenția și aș vrea să vorbim puțin despre asta, un titlu care spune „Cruce desenată pe geamul unei galerii care găzduiește o expoziție LGBT la Timișoara”. Despre ce e vorba? 

Cum relatam adineauri, este vorba despre aceeași locație, același eveniment care a rămas deschis timp de o săptămână pentru a fi văzut. Bineînțeles că opoziția a venit, au făcut cruci, pentru că am avut pus un rainbow flag, care era rainbow și la jumătate se făcea negru. Puteai să decizi tu cum vezi situația. Ei au venit și au făcut pe timpul nopții o cruce acolo, ca și cum noi am fi fost satana. 

Noi am revenit, am șters, s-a făcut încă odată. Am revenit din nou și s-a făcut cu spray-uri rainbow din acea cruce. Cu această mișcare a lor, noi am ajuns până la Gay News, o publicație internațională care a realizat un articol despre cât de urât se comportă lumea cu comunitatea și despre cât de învechită este mentalitatea de aici în continuare. 

La sfârșitul lunii septembrie una dintre cele 4 propuneri legislative privind reglementarea parteneriatului civil ca formă de protecție pentru familiile din comunitatea LGBT a fost respinsă de Parlamentul României. Spune-mi, te rog, ce înseamnă asta și care sunt urmările? 

Se militează foarte mult pentru parteneriatul civil - cazul în care eu am un partener în România și i se întâmplă ceva, știți că doar membri familiei pot intra și să ia decizii pentru viața persoanei respective. Noi am vrea ca eu, ca partener, ca iubit, viitor soț, să pot să iau decizii pentru a-i fi bine celuilalt. Vreau ca în momentul în care noi agonisim o viață întreagă bunurile și unul dintre noi pășește, celălalt să le poată moșteni, cum este normal, și să intre în posesia bunurilor. Vrem ca în momentul în care mă duc și-mi deschid cont la bancă să pot să-l pun pe soțul meu acolo, pe partenerul meu. 

Vrem aceleași drepturi! Pentru că în continuare se crede că în România noi avem aceleași drepturi. Nu, nu avem aceleași drepturi! Noi nu putem dona sânge, noi nu putem face foarte multe. Noi milităm pentru egalitate între noi, oamenii societății. 

Urmările sunt în continuare discriminare la locul de muncă, în societate, în mediul sanitar. Unde te întorci ca persoană din comunitate, că vrei sau că nu vrei, cu vorbe sau fără vorbe, ești discriminat în fiecare zi. De când te trezești până când te pui înapoi în pat, treci printr-o discriminare continuă. 

Tu ai trecut sau treci prin discriminare la locul de muncă? 

În momentul actual, nu. Sunt într-un loc safe, creat de mine safe pentru că sunt activist. Dar nu toată lumea poate să facă acest lucru. Mulți sunt in the closet și nu pot verbaliza că fac parte din comunitatea asta, să vină puternic în față și să spună this is me, acceptă-mă sau nu lucrez aici. Anul trecut am pățit asta de la un director, s-a vorbit despre mine într-o ședință. A început prin a se discuta despre mediul în care lucram și a sfârșit prin a se povesti viața mea și a se expune cine sunt eu, că ceea ce fac eu e greșit și că eu sunt o nepastă pe lumea asta. Am trecut și prin discriminare la locul de muncă. Și multă lume încă mai trece, cunosc foarte multe situații. 

Cum crezi că s-ar putea rezolva asta, atât din partea angajatorilor, cât și din partea celor care se regăsesc în această situație? 

S-a creat o broșură, a fost făcută de MozaiQ, în care erau efectiv detalii despre ce înseamnă fiecare identitate de gen, ce înseamnă sexualitate și a fost folosită pentru a le furniza informații angajatorilor, cel puțin celor de top din România, să se educe. 

În același timp, educarea ar trebui să vină pur și simplu de la sine, să îți deschizi spectrul de viață, să înțelegi că lumea este diferită. Nu toți suntem la fel. Dar în existență cu toții suntem oameni. Cu toții iubim la fel, simțim la fel, lucrăm și trăim la fel. Ar trebui să … mi-e foarte greu, e un subiect mai sensibil, militez foarte mult pentru el… stigmatizarea asta duce la creșterea ratei de suicid și a problemelor mentale. Este un subiect care pentru România încă este SF, dar este foarte puternic, cu toții suferim. În toate direcțiile în care te uiți, toată lumea are niște mental issues, care ar trebui discutate și tratate ca ceea ce sunt cu adevărat, o boală.

Dacă am începe să discutăm pe o scară mult mai largă, mai amplă, despre aceste probleme, poate am reuși cumva, unii pe alții, să ne ajutăm. În continuare lucrurile astea nu sunt văzute bine la locul de muncă, ești categorisit direct „nebun” sau „instabil psihic”. Dacă tu ca persoană straight simți lucrurile astea, imaginează-ți dacă mai ești, cum îi zic eu, again cursed, mai ești și dintr-o minoritate, care poate fi din cauza sexualității, a culorii, a naționalității etc. Ar trebui pur și simplu să ne autoeducăm cu toții, să devenim pur și simplu o societate mai amplă și mai bună, mai etică. 

Am făcut de curând un training for trainers, care s-a făcut pentru prima dată în România, este făcut în colaborare cu Fundația Elton John, pentru prevenția HIV. Dar, printre toate, am învățat să umanizăm omul înainte de orice. Nu este un drogat, este un om care folosește substanțe. Nu este o lucrătoare sexuală, este un om care lucrează și așa își câștigă existența. Cu toții, înainte de toate, suntem oameni. Hai să ne umanizăm și să înțelegem că între noi nu există nici o diferență. Și cam aici ar trebui să ajungă - egalitate. 

Ce i-ai spune lui Alex de acum 10 ani? 

Huh! Că ai luat decizia corectă când ți-ai făcut coming out-ul la 14 de ani de față cu toată lumea, că ai luat decizia corectă de a pleca în lume, de a te lua pe tine de mână și a pleca, de a experimenta, a învăța. Luând în considerare toate astea, bravo Alex că ai ajuns să faci asta, să fii un activist și să lupți pentru oamenii care nu au posibilitatea să lupte pentru ei. Când am avut vreo 14-15 ani, eu nu am avut o reprezentație de ce înseamnă, nu exista nimic, în televiziune, în media, niciunde nimic. Iar eu de asta am devenit activist, acesta a fost scopul, ca alții care vin din spate, generațiile din spate să aibă exemple că uite, mai sunt oameni ca mine. Sunt publici, pot să le spun numele, le cunosc fața și ei luptă pentru lucrurile astea, care eu zic că contează in the end. 

Ce ai vrea ca lumea să nu spună despre tine? 

Cred că sunt egoist. Și câteodată se resimte acest lucru. Cred că cu toții suntem egoiști într-un fel sau altul. Încerc foarte mult să-mi stăpânesc acest egoism și să-l transform în ceva frumos mai tot timpul. 

Ce te întrebi cel mai des? 

Deep down, Alex, cum mai ești? Și de multe ori uit să-mi adresez această întrebare și trec zilele, trec lunile, și realizez că trebuie să mai am grijă și de mine în timp ce am grijă de toată lumea. 

Mulțumesc pentru invitație! Mă bucur foarte mult să fac chestia asta. În primul rând este un outreach, care eu vreau să ajungă la sufletele tuturor oamenilor și să spun răspicat you are not alone, că faci parte din comunitate sau nu, că te lupți cu depresia sau nu, că treci prin orice situație, you are not alone. Reach out. Și a merge la psiholog și a cere ajutor nu este o slăbiciune, este un act de curaj. Do it. Love yourself, pentru că dacă nu te iubești pe tine, cum poți iubi pe altcineva la rândul tău? 

Materialul video a fost publicat în 8 octombrie 2021. Discuția a fost editată pentru claritate.