Mă simt copleșit – confesiune #1
Fie că vorbim de copleșire emoțională, provocată de amalgamul de stări prin care trecem, fie că ne referim la epuizarea fizică cauzată de dificultățile din viața de zi cu zi, starea de copleșire este una dintre cele mai frecvente emoții cu care ne întâlnim. Cu toate că nu realizăm, acest sentiment este un simptom al stresului la care suntem supuși sau la care, de multe ori, ne supunem.
Conform explicației pe care o găsim în dictionary.com, de cele mai multe ori overwhelm este starea în care te simți depășit emoțional de sarcinile pe care le ai de făcut (muncă, stres etc.) și sunt mult prea greu de gestionat. De asemenea, odată cu termenul overwhelm, apare și underwhelm, care înseamnă a nu te ridica la nivelul așteptărilor. În acest caz, simți că nimic din ce faci nu este suficient de bine și că mereu trebuie să faci mult mai mult. Când cele două stări se combină, se creează o presiune constantă cu care o persoană va ajunge să se trezească în fiecare zi. Bucuria de a trăi dispare și ajungi să fii prizonierul propriei minți.
Problema este dezbătută și pe blogul Visions Teen, fondat de Dr. Amanda Shumow și Chris Shumow. Vision este o clinică din Statele Unite ale Americii care se ocupă cu tratarea problemelor privind sănătatea mintală și abuzul de substanțe. În articol ne sunt prezentate câțiva avertizori cu ajutorul cărora ne putem da seama dacă un adolescent se confruntă cu starea de copleșire cauzată de anxietate și stres, precum: insomnia, schimbarea obiceiurilor alimentare, iritabilitate crescută, probleme de gestionare a furiei și pierderea interesului pentru o mulțime de activități.
În cazurile extreme, ni se spune că persoanele care se confruntă cu această stare pot ajunge să sufere de depresie, atacuri de panică, abuz de substanțe și diverse tulburări, cum ar fi tulburările de alimentație. Tocmai de aceea e foarte important ca părinții să fie alături de copiii lor, iar comunicarea cu familia joacă un rol important în acest proces. Pentru a știi cum se simte cu adevărat copilul tău și pentru a-l putea ajuta atunci când are nevoie, chiar dacă te îndepărtează sau nu îți cere ajutorul în mod direct.
Și eu am trecut prin asta
În apropierea examenului de Bacalaureat, acum aproximativ trei ani, a fost momentul în care pentru prima dată am simțit pe propria piele ce înseamnă să fii atât de stresat și să nu găsești o cale de scăpare. Îmi amintesc cu groază cum mă chinuiam să învăț cât mai mult din materie, cum viața mea s-a transformat într-un proces care se rezuma doar la trezit – învățat – somn și repetam această acțiune din nou și din nou.
De atunci stările de copleșire au fost tot mai dese. Mă simțeam stresat, agitat și lipsit de motivație, iar din această cauză ajungeam de cele mai multe ori să mă sabotez singur. De exemplu, în ceea ce privește scrisul, aveam foarte multe idei privind posibile subiecte pentru materiale pe care le-aș putea realiza. Din cauza faptului că nu știam să-mi gestionez timpul și mă stresam foarte mult, ajungeam să fiu copleșit și să nu mai pot finaliza ce mi-am propus.
Am reușit să învăț să le țin sub control. Cum fac asta? Ei bine, o prietenă m-a sfătuit să fac o listă cu lucrurile pe care le am de făcut și pe care să o țin mereu deschisă într-un loc prin care trec cel mai des. Faptul că am încercat să fiu cât mai organizat și am știut concret ce am de făcut m-a ajutat să găsesc un echilibru. Astfel, am început să finalizez în timp util toate sarcinile.
Chiar și așa, există momente în care nici planificarea nu mă ajută, iar atunci aleg să vorbesc cu un apropiat. Am nevoie de o discuție care să-mi distragă atenția de la starea de copleșire. Un alt exercițiu care m-a ajutat este scrisul. Se spune că cel mai bun mod prin care poți scăpa de emoții este să scrii despre cum și ce simți. Așa că am testat și eu această metodă, iar într-o agendă am scris toate emoțiile negative pe care le-am acumulat. La finalul procesului m-am simțit mult mai liniștit, de parcă mi s-a luat o greutate de pe umeri.
Pentru a înțelege mai bine cum se manifestă starea de copleșire, ce o declanșează, dar și ce soluții există pentru persoanele care se află în această situație, am discutat cu psihoterapeutul Sofia Damșe. A absolvit psihologia în cadrul Universității de Vest, iar de aproximativ patru ani ajută oamenii să-și rezolve problemele cu care se confruntă, cum ar fi: anxietate, atacuri de panică, depresie, obsesii, anorexie, și multe altele.
În biografia de pe rețele de socializare afirmi că „psihoterapia ar trebui să fie o opțiune accesibilă și nu doar un răspuns la o dificultate”, când și cum ai știut că scopul tău este să ajuți oamenii?
O persoană care m-a ajutat a fost diriginta mea din clasa a IX-a. Ea era psihologul liceului și a avut o intuiție în ceea ce mă privește, chiar înainte ca eu să studiez materia. A știut că mie o să-mi placă acest domeniu și tot ea a fost cea care mi-a dat primele cărți de psihologie. De fiecare dată când povestesc, retrăiesc sentimentul pe care l-am avut când am citit prima carte de psihologie și mi-am dat seamă că se potrivește cu felul în care gândesc. Cartea se numea „Ce spui după bună ziua?” de Eric Bern, iar de atunci am început să particip la olimpiade și în acest fel s-au aranjat lucrurile.
Ce dificultăți întâmpini în munca cu mintea umană?
Pentru mine este o provocare care nu înseamnă blocaj, ci oportunitate. Asta le spun și persoanelor cu care lucrez, să fie recunoscători pentru atacul de panică sau depresia cu care se confruntă pentru că le spune ceva important, ce altfel nu ar fi putut afla despre ei. Asta mi se demonstrează cu fiecare ședință de terapie în parte.
Dificultățile sunt legate de prejudecăți. Oamenii nu vin la terapie pentru că au stereotipuri sau vin și au o altă imagine despre ceea ce ar trebui să se întâmple. Imagine concluzionată în urma discuțiilor cu prietenii sau ce au văzut prin seriale. Totuși, nu mă blochez acolo, uneori tocmai prejudecățile cu care vin sunt un subiect de start al discuție și după începem să vorbim despre subiecte mai grele.
Te încarci cu stările sau problemele pacienților? Dacă da, cum reușești să depășești acest impediment?
Sunt de părere că încărcarea pe care o simt specialiștii este diferită față de cea pe care o simt oamenii care nu sunt de profesie. Noi trecem printr-o pregătire despre cum să facem față, eu merg la psihoterapie de ani de zile și am supervizori cu care mă consult în privința cazurilor dificile. Cumva, toate aceste măsuri de precauție mă protejează să ajung foarte afectată. Sunt anumite situații la care sunt mai sensibilă, și mergând la terapie am învățat să le cunosc și să-mi iau măsuri de precauție. De exemplu, mă gândesc mai mult înainte de ședințe sau îmi iau pauze mai lungi ca să depășesc starea. În general am structurat raportul muncă – viață destul de bine, încât să pot ține piept.
Ne poți spune cum se manifestă starea de overwhelming?
Când oamenii vin și îmi spun că se simt copleșiți, se referă la o senzație fiziologică și explorând apar emoții caracteristice. La unii se manifestă prin frustrare, furie, tristețe sau gol interior, depinde în ce stadiu e experiența pentru persoana respectivă.
Care crezi că sunt factorii declanșatori?
Pentru unii copleșirea provine din faptul că au o perspectivă neclară despre imaginea de sine, nu le este clar cine sunt, acesta e un factor. Ar putea să fie declanșată și în rândul oamenilor care nu știu ce fac, nu au priorități sau au alternative care le plac și cântăresc la fel de mult. Dacă i-aș pune să aleagă ce e cel mai important pentru ei nu ar știi să o facă, mi-ar spune cinci lucruri. Mai este și problema de organizare, care cred că e cea mai întâlnită. În cele din urmă, cred că are legătură cu „igiena mentală”, așa cum o numim noi. Încurajez oamenii să se detașeze de sursele care ambalează genul acesta de stare.
Este o stare cu care te poți confrunta o dată, iar mai apoi nu o mai întâlnești sau odată declanșată trebuie să înveți să o controlezi?
Din punctul meu de vedere dacă ai diagnosticat și tratat problema de la rădăcină, nu ar avea de ce să se mai întoarcă. Practic se vorbește de un mod în care omul se organizează sau se uită la propria persoană. Atâta timp cât își schimbă perspectiva e un proces ireversibil. Putem adopta niște comportamente sau lucruri artificiale pentru că ne sfătuiește cineva, dar fără să înțelegem sau să le integrăm cu cine suntem noi. Aici intervine terapia și de asta e diferită față de o discuție obișnuită, specialistul îți înțelege structura, identifică factorii care contribuie și poate să faciliteze procesul.
Ne poți propune câteva soluții pentru a putea controla această stare?
Soluțiile sunt personalizate pentru fiecare om pe care îl tratez. E un proces de descoperire de sine, în psihoterapie îl definim ca un proces în care ajungi cât mai aproape de miezul tău. Cu cât ajungi mai aproape de nucleu, cu atât îți e mai clar ce faci, ce ți se întâmplă și așa știi să filtrezi lucrurile care sunt benefice sau nocive pentru tine. Cred că descoperirea de sine e cea mai bună soluție.
Cum putem să ne cunoaștem mai bine?
În etapa inițială dau teme de casă pentru a ajuta oamenii să se cunoască mai bine. De exemplu, să-și noteze o listă de trei sau cinci valori după care se ghidează. Le văd ca pe niște ancore importante și dacă te ghidezi după valorile tale. Indiferent dacă decizia a fost corectă sau greșită, ai acționat în direcția persoanei care vrei să fii și nu e o decizie complet ratată din acest punct de vedere. Un al doilea exercițiu ar fi imaginarea unei balanțe și să observi ce ai pe talerul negativ și ce e pe talerul pozitiv. Alt mod ar fi să identifici ceea ce îți provoacă anumite stări, iar cele care îți provoacă un disconfort să le pui pe o listă de așteptare pentru câteva zile.
La finalul discuției Sofia a ținut să precizeze că „Trăim într-o lume haotică, a schimbării. Cred că pentru un tânăr în momentul acesta există o presiune mare de a deveni el însuși cât mai rapid cu putință. Ajungi la 20 sau 25 de ani și crezi că trebuie să știi exact cine ești, ce vrei și încotro să mergi, ceea ce cred că e total nerealist și nu are legătură cu sarcinile pe care ar trebui să le îndeplinească o persoană la vârsta respectivă.
Societatea și familia eșuează. Tinerii ar trebui să beneficieze de un suport și de o siguranță în care să poată să discute aceste lucruri, iar comentariile de genul <<Tu când te apuci de lucru? Cât mai ai de gând să stai pe acasă?>>, fac foarte mult rău. Încerc să fac o ramificație pentru că la un capăt e overwhelming și la celălalt e o explorare jucăușă a vieții în care iei ce ai nevoie și lași în urmă ce nu e necesar. Sfatul final e: Just have fun! Enjoy and take it easy!”.
 |
|